D upă experienţa cu tura de acum o săptămână am încercat una mai îndrăzneaţă. De data asta urma să plecăm de la Râuşor şi să urcăm pe vf. Retezat. Ăsta era planul iniţial fără vreo ambiţie de a-l duce până la capăt. De ce zic ăsta, pentru că ziua scurtă din această perioadă a anului nu ne ajută şi pentru că nu mă simţeam pregătit din punct de vedere fizic.

Am plecat ca de obicei de dimineaţa spre Râuşor, dar nu suficient de dimineaţa pentru o tură aşa de lungă, împreună cu Ade şi cu Boris (Dragomir). Am ajuns la Râuşor, ne-am echipat şi am pornit la drum. La început drumul anevoios prin pădure l-am făcut în mai mult de o oră cât ar fi fost normal. Lipsa de pregătire şi-a spus cuvântul. Am făcut multe popasuri pentru fotografii şi pentru a ne trage sufletul şi ne-am mişcat mai încet de cât ne-am fi dorit.

După aproximativ 3 ore de mers am ajuns la o intersecţie din care se separa poteca care duce la lacul Ştevia care se află pe versantul Vestic al Retezatului. Aici am poposit mai mult şi am mâncat pentru a ne aduna ultimele fărâme de energie rămase în noi. Urma un urcuş mai dificil, pe şeaua Lolaia. N-am întâlnit cu un grup de îndrăzneţi care coborau, de pe vârf şi care ne-au spus că mai este cam 1 oră jumătate de mers. După cum arăta ceasul nu ne încadram.

Am pornit la drum în ideea că ne oprim sus la baza muntelui, înainte de runda finală, unde o să facem cale întoarsă. Cu chiu cu vai am ajuns sus pe şea şi deja eram sleit de orice energie rămasă în mine. Ade în schimb era plină de energie şi a încercat să urce şi mai sus dar până la urmă şi-a dat seama că era târziu şi nu se mai putea. Ne-am oprit destul de aproape de vârf pentru că mai târziu, în anul următor am aflat că eram la doar 20 de min. de final. Trist.

La întoarcere nu am mai făcut nici o oprire sau au fost scurte pentru că lumina începea să ne fugărească. Ultimele 15 min. le-am făcut pe întuneric folosindu-mă de lanternă dar am fost în siguranţă.

• Următor >